Cultura populara

Din moşi-strămoşi, oamenii satelor înşirate de-a lungul râului Vida, unele cu uliţe ce urcă spre coama dealurilor, amintind de „crângurile” aşeză- rilor de tip răsfirat (Coşdeni, Vălani şi Câmpani), şi-au asigurat cele necesare traiului de zi cu zi, ocupându-se în principal de cultivarea pământului şi creş- terea animalelor. Pomicultura, mai ales, şi viticultura au completat resursele de hrană sau băutură de peste an.

Se pot adăuga la acestea vânătoarea şi pescuitul, albinăritul, pădurăritul, vărăritul şi unele meşteşuguri vitale pentru satele tradiţionale, cu o economie închisă, pe care le considerăm însă secundare.
Vechimea agriculturii în teritoriile locuite de români, în cazul nostru şi în Bihor, este considerabilă. Săpăturile arheologice au scos la iveală vestigii legate de cultivarea pământului încă din epoca neolitică (6000–2500 î.C.), epoca bronzului şi fierului (2500 î.C.–0): unelte agricole de piatră, os, aramă şi fier, chiupuri (vase mari de ceramică) utilizate pentru depozitarea cerea- lelor, între care boabe de grâu carbonizate.
De-a lungul timpului, locuitorii satelor comunei Pomezeu au „brăzdat brazdă neagră şi au revărsat (însămânţat) grâu roşu”, cum aflăm din oraţia colindătorilor de Crăciun, numită aici „sclujitul colacului”, dar şi orz, ovăz, secară sau cânepă. Porumbul, care va înlocui meiul, şi floarea-soarelui se introduc în cultură mai târziu, atestate fiind doar pe la începutul secolului al XVIII-lea, ceea ce nu înseamnă că nu s-au cultivat încă din secolul precedent. La începutul secolului al XIX-lea, consemnăm culturi de cartofi, trifoi şi lucernă. Pentru hrana oamenilor şi animalelor se mai cultivau, sigur nu în aceeaşi măsură ca astăzi, nu puţine alte plante şi legume.
Între agricultura tradiţională practicată în arealul comunei şi creşterea animalelor a existat o dependenţă reciprocă, având în vedere fertilitatea scă- zută a pământului. Se creşteau boi, vaci, cai, porci, oi, capre şi păsări. Animalele mari, pe lângă folosirea lor la diverse munci agricole, produceau gunoiul necesar fertilizării, fără de care gospodarul risca să-şi diminueze drastic recolta. Chiar dacă sistemul bienal de exploatare a pământului „în două câmpuri”, adică „hatul” care se cultiva într-un an era lăsat să se odihnească în anul următor, şi mai târziu sistemul trienal, cu repetarea aceleiaşi culturi la trei ani, au dat unele rezultate, tot gunoiul de grajd rămânea soluţia pentru creşterea productivităţii.
Până la apariţia tehnicilor moderne, semănatul păioaselor şi al plantelor furajere se făcea cu mâna, prin azvârlirea seminţelor dintr-un sac legat după gât cu sfoară.

Porumbul furajer se semăna tot cu mâna, cel care era destinat producţiei de boabe se punea în cuiburi făcute cu sapa, iar pe suprafeţe mai mari în răzoare făcute cu plugul, aşa cum se seamănă în zilele noastre cartofii. Alături de boabele de porumb se puneau şi seminţe de fasole, iar din loc în loc seminţe de „cucurbătă” (dovleac). Cel mai adesea, semănăturile de primăvară se făceau în pământul arat (în ogor) toamna târziu, după ce, în prealabil, pe acesta se împrăştia gunoiul de grajd. Bătrânii satului îşi mai amintesc că semănatul grâului era o treabă bărbătească, acesta trebuind să îndeplinească anumite condiţii rituale, adică să aibă trupul şi sufletul curat (inf. Ardelean Miron, 83 de ani, Câmpani, 2010). În sămânţă se puneau şi boabe de grâu din cununa împletită la seceriş (mana sau rodul grâului) care se păstra la grinda casei (inf. Şora Maria, 72 de ani, Spinuş, 2010).
La arat s-a folosit plugul cu tracţiune animală, la început de lemn, având doar cuţitul şi brăzdarul din fier, iar între cele două războaie, până în zilele noastre, plugul de fier cu corman schimbător. De altfel, şi carul a evoluat de la cel cu osii de lemn la cel cu osii de fier.
Lucrare la fel de importantă, grăpatul era executat iniţial cu grapa din împletituri de târşi, iar mai târziu cu grapa de lemn şi cu colţi din fier, tractate, fireşte, de animale.
Alte unelte agricole, unele folosite şi în grădină sau în vie, erau: secera, coasa, sapa, amintită mai sus, săpăliga, hârleţul şi grebla. Grebla mare se folosea pentru strânsul fânului şi al păioaselor, alături de furcoiul de lemn, furca de lemn sau furca cu colţi de fier, aceasta din urmă rezistentă la ridi- carea unor greutăţi mai mari: gunoiul de grajd, snopii de grâu etc. Fireşte, nu uităm toporul de tăiat lemne, nelipsit din fiecare gospodărie şi altele. Uneltele cu tăiş din fier se cumpărau din târgurile de la Ceica sau Beiuş, ştiut fiind că în secolul al XVIII-lea în sudul judeţului Bihor, la Vărzarii de Jos, întreg satul se ocupa cu prelucrarea fierului.
Şi tehnicile de recoltare şi prelucrare a produselor agricole au evoluat în timp. Dacă ne referim doar la păioase, remarcăm salturi spectaculoase: de la seceratul manual cu secera, apoi cu coasa cu arcuş, pentru a culca la pământ tulpinile grâului, până la combina de astăzi; de la treieratul cu „două lemne- hodolemne” (îmblăciul – n.n.) amintit în textul „sclujitului colacului” de la Coşdeni, la „călcarea” snopilor de grâu de animale (cai sau boi) până la generalizarea treieratului cu batoza în prima jumătate a secolului al XX-lea; de la râşniţa de piatră pentru făină la morile de apă care funcţionau la Sitani, Pomezeu şi Coşdeni, până la morile acţionate cu energie electrică.
Pentru generaţiile viitoare merită să trecem în revistă câteva secvenţe din „drumul pâinii”, din momentul în care gospodarul constata că „grâu-i copt, răscopt”: în dimineaţa zilei hotărâte pentru seceriş, până la răsăritul soarelui, pe rouă, se făceau „legătorile” din tulpinile de grâu smulse din rădăcină. În jurul orei 10, când spicele erau suficient de uscate de soarele din luna lui „cuptor”, începea seceratul într-o formaţie de trei-patru persoane. Formaţia cea mai eficientă era compusă din: cosaş, femeia care „polănea” grâul în „mănunchi, din mănunchi snopi”, o persoană care întindea legătorile (aceasta putea fi un copil) şi cel care lega snopii.

Seara se adunau snopii şi se aşezau „în cruci” (în satele din comună, în „crucea de grâu” se clădeau 18 snopi cu spicele în interior, cap la cap). Secerătorilor li se aducea mâncare de prânz în câmp şi trebuia să fie consistentă.
Treieratul cu batoza necesita o mobilizare aparte. După ce grâul se transporta cu carul în „aria satului”, unde se clădea „în stog”, de regulă rotund, cu spicele în interior, se aştepta momentul în care proprietarul era anunţat că batoza, acţionată de locomotiva cu abur, se apropia de stogul său.

Încă sunt în viaţă mulţi locuitori ai satelor comunei care-şi amintesc de organizarea desăvârşită a treieratului: pe stog un bărbat care arunca snopii deasupra batozei; femeia care-i ridica pe verticală şi le tăia cu un cuţit special, asemănător cosorului dacic, legătorile; bărbatul care îi lua în mâini şi cu o legănare a braţelor îi slobozea în coşul batozei; perechile care transportau pleava şi paiele la locul în care alţi doi săteni clădeau „jirezile” cu resturile respective. Şi am putea continua …

Portul tradiţional

Majoritatea pieselor de îmbrăcăminte erau confecţionate în casele oamenilor din fibrele textile, lâna şi pieile de animale rezultate din agricultură şi creşterea animalelor. Abia de la mijlocul secolului al XIX-lea satele îşi deschid ferestrele spre lumea târgurilor de ţară, spre materiale comercializate aici, lăsând unele amprente asupra portului.
Anumite piese precum sumanele, cojoacele, baticurile şi cizmele s-au cumpărat din târgurile din zonă.
Portul femeiesc avea următoarele componente: spăcel, poale, zadie, labreu (vara), cojoc sau suman în anotimpul rece; batic sau cârpă, achizi- ţionate din comerţ, diferenţiate în funcţie de vârstă: fetele nemăritate purtau baticuri de culoare roşie sau bordo cu motive florale; nevestele mai tinere aveau cârpe în culori mai închise tot cu motive florale; femeile mai în vârstă purtau cârpe negre fără flori.

Port tradiţional femeiesc

În picioare se purtau opinci cu „obiele” din pânză sau ciorapi de lână în jurul cărora se înfăşurau sfoară sau curele din piele.
Spăcelul cu guler mic, uneori cu „clenţi” de jur-împrejur, avea pe piept, mâneci şi la pumnari diverse motive ornamentale (sămânţa, patru sămânţe,
potcoava, prescura, crucea, cârligul etc.). Tot în scop decorativ pe piept erau cusuţi „bumbi” (nasturi) coloraţi. Ornamentele necesitau nu numai pricepere, ci şi multă răbdare şi se obţineau prin „tăieturi”. Se tăiau în pânză cu briciul liniile unui motiv sau altul, apoi se umplea tăietura prin tivire cu aţă albă, rezultând aşa-numitele „pene bătucite” de o rară frumuseţe.
Poalele „împăturite” (încreţite din talie) aveau în partea inferioară aceleaşi „pene bătucite”, fodră din „jolj” şi cipcă făcută în casă. Se poate remarca faptul că, în satele comunei, spăcelul, poalele, cămaşa şi gacile bărbăteşti au ornamentele în culoarea pânzei.
Z adia: în urmă cu un secol, zadia se făcea tot din pânză încreţită în talie ca şi poalele, iar în partea de jos motive decorative ţesute în război, numite „ a lesături” cu „fitău” şi, de asemenea, fodră. După 1900, când au apărut în comerţ tot felul de pânzeturi, au început să se poarte zadii de păr şi apoi de mătase, culorile variind în funcţie de vârstă.
Portul bărbătesc avea ca piese de bază: gacile largi, fără sau cu zadie, cu
„pene bătucite” în partea inferioară; cămaşa, având pe piept şi pumnari ornamentele obţinute „prin tăietură”, era decorată pe piept cu nasturi; labreul; cojocul sau sumanul. Deţinem informaţia că unele femei ţeseau în casă
„pănura” de suman, ceea ce ne duce cu gândul că această piesă se confecţiona şi aici, fără să aibă însă faima sumănarilor recunoscuţi în câteva centre din Bihor.
Port tradiţional bărbătesc

În picioare se purtau opinci cu „obiele” ca şi femeile, mai târziu cizme
„ cu tureac”, iar în cap „cuşmă” (căciulă) din blană albă sau neagră, iar vara clop de paie, confecţionat în gospodăriile locale (inf. Maria Sidea, 56 de ani, Sitani; Şora Maria, 72 de ani; Buda Catiţa, 63 de ani; Blaga Varvara, 60 de ani şi Vinter Firoanda, 58 de ani, din Spinuş).

Meşteri şi meşteşuguri tradiţionale

Din mărturiile sătenilor, dar şi din surse documentare scrise, putem spune că în comuna Pomezeu au fost dintotdeauna meşteri iscusiţi în varii domenii de activitate, acoperind în mare parte cerinţele social-economice ale locuitorilor: morari, fierari, dulgheri sau constructori de case, porţi şi anexe gospodăreşti.
Cu excepţia lăzilor de zestre, mobilierul de interior al caselor (scaune, mese, paturi, podişoare, laviţe etc.), lădoaie sau hambare pentru depozitarea făinii sau cerealelor, ca să amintim doar câteva, s-au produs aici: „La Sitani,Vălani şi Câmpani au existat meşteri lemnari foarte pricepuţi între care Condre Ioan, Varga Arsenie şi Condre Florian, unii având o deosebită preferinţă pentru execuţia şi ornamentarea unor piese de mobilier.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>