Lirica populară

Horile şi strigăturile

Cântecul a însoţit viaţa terestră a omului, de la naştere până la moarte. Din vremuri străvechi, oamenii satelor bihorene au creat deopotrivă melodii şi versuri pentru a-şi exprima sentimentele în relaţie cu semenii, cu lumea înconjurătoare şi cu divinitatea. Ocazionale sau neocazionale, lirice, epice, de joc, rituale sau ceremoniale, cântecele, alături de alte creaţii folclorice, rămân mărturii ale unei vieţi spirituale intense, profunde şi autentice.
În satele comunei Pomezeu sunt câţiva termeni care ne trimit la melodiile cu text precum cântec şi descântec (strigătură, chiuitură), horă, trăgănată, aleruit, colindă şi vaiet.
C ea mai frecventă este „hora”, cântecul liric asemănător doinei, prin care omul îşi exprima direct diversele trăiri sufleteşti: necazurile şi bucuriile, dragostea şi dorul, înstrăinarea de sat, familie sau neam, adesea şi sentimentele de revoltă faţă de nedreptăţile sociale etc.
Am avut privilegiul să descopăr în volumul Folclor literar din Bihor editat la Oradea în anul 1974, pp. 136-154, un număr apreciabil de texte lirice din satul Spinuş de Pomezeu. Textele au fost culese în anul 1941 şi credem că e cea mai veche culegere de pe raza comunei care a văzut lumina tiparului.
Ea aparţine fostului învăţător Aurel Cleja, căruia, în numele locuitorilor din Spinuş, îi aducem un călduros omagiu.
Născut la 9 ianuarie 1917 în comuna Rodna Veche, judeţul Bistriţa- Năsăud, Aurel Cleja a absolvit Şcoala Normală din Năsăud în anul 1936, iar în anul 1964 Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Şi-a luat doctoratul în filozofie, funcţionând ca profesor la Institutul Politehnic din capitală.
Cu folclorul bihorean face cunoştinţă în anii 1941-1942 în satul Spinuş, unde ajunsese învăţător. Aici «l-a impresionat în mod deosebit frumuseţea folclorului bihorean, în special cântecele de înstrăinare care conţineau
puternice accente de revoltă socială, folclorul împotriva războiului nedrept de cotropire». O bună parte din cântecele culese de el a fost publicată în ziarul Poporul Român din Timişoara (nr. 5 din 1 februarie şi nr. 11, 1942). Rându- rile de mai sus le-am reprodus din lucrarea citată, p. 136, aşa cum sunt şi textele culese de distinsul profesor, precedate de Spusu-mi-o maica plângând, C-oi muri pă drum mărgând Şi mândruţăle iubind,
Hore din sat culegând!
…
Mândră, dă dor dă la tine M-oi duce într-o grădină Sub o tufă dă ciorchină
Şi-oi tăt plânge-o săptămână, Până s-o face fântână;
Şi-oi striga sara pă lună,
„ Hai, mândră, bea apă bună”!
Şi tu, mândră, îi vini
Şi-amândoi iar ne-om iubi!
…
Hoi bădiţă, badea meu, Doru tău-i neumblat, Nu doarme nelegănat,
D-amui vremea lucrului,
Şi nu-i vremea dorului
Da dă nu l-oi îngriji, S-a duce, m-a părăsi.
…
L asă lucru, lasă treacă,
Şi-ngrijim dă dor oleacă, Lasă boii în trifoi,
S ă-l băgăm colea-ntre noi.
…
Doru tău e ne-nvăţat, Nu doarme nelegănat, Ca şi frunza fagului,
În bătaia vântului;
Şi în sân dacă-i băgat,
Doar me ca şi-un prunc scăldat.
…
Cându-i eram badii dragă, Venea chiar şi fără treabă,
Da de când noi ne-am sfădit, Nici cu treabă n-o venit.
(Inf. Ghenţ Florica)

Vină, bade-ncet, încet, Că dăsară te aştept,
Cu cină şi cu lumină,
Şi cu dor dă la inimă.
…
Z âs-o badea dumnealui, Dă şi fiu a dracului,
Dă-i mai trăbuiesc io lui. Nici lui nu i-i dă mine, Ca uliului dă găine;
Nici mii nu mi-i dă el, Ca şi lupului dă miel.
(Inf. Ghenţ Gheorghe)

C âte cară cu povară, Toate suie şi coboară, Numa caru bădiţii
Stă în dealu Bistriţii. Boii zac de armurare, Bădiţa dă supărare,
Stă în deal ca şi o cruce,
Nu şti încotro s-a duce. Boii trag poverile, Badea supărările. Supărarea l-o necat,
Că n-am stat la sărutat.
Astăzi, Doamne, ce-aş mai sta, Că nu-i acasă maica.
…
Aşa zâce şi doru,
Că dă el moare omu. Nici doru nu şti bine,
Că dă el nu moare nime. (Inf. Bar Cătălina)

Doamne, decât tăt aşa, Mai bine-aş pieri noaptea, Să nu afle nimenea
Dân ce mi-o stat perirea; Şi să fiu noaptea-ngropat Lângă gura mândrii-n sat, Sub fereastră sub un dud, Tă mereu şi o aud,
Când şi-a cânta horile, Plivind în strat florile; Când şi-a mustra inima, Că n-o vrut şi fie-a mea.
…
Iubeşte, mândră, iubeşte, Cu cini ţi să loveşte
Că şi io tot oi iubi Cu cini mi s-a lovi. Oare nu ne-om bănui?
…
Satu meu cel cu mândra Orice fac nu-l pociu uita, Dă s-a lăsa ea dă mine,
M-oi duce horind din tine.
…
Busuioc cu trii cranguri,
Am trii mândre-n trii laturi: Una-n deal şi una-n vale, Una-n uliţa cea mare.
Cea dân vale m-o lăsat, Cea dân deal s-o măritat; Cea dân uliţa cea mare Şti-o dracu ce bai are
Că fuge şi nu mă vadă,
Când mă duc la ea-n ogradă.
…
Turmele cu lână moale, Primuri la mândra la poale, Boii-n coarne cu cănaci
La mândra-n cuptor colaci; Vacile mele cu lapte Cojoace la mândra-n spate; Unde-s stăvuţele mele,
La mândra pă rumenele! (Inf. Rada Ioan)

Badea care mi-i drag mie
Nu sapă cu sapa-n vie, Ci scrie-n cănţălarie,
Când scrie el mă mângâie.
…
Curge apa printre munţi, Bădiţă, să nu mă uiţi
Că nici io nu te-oi uita, Tumna d-a săca apa.
(Inf. Morar Gavril)

– De te cheamă trandafir, Lasă-mă şi-mi rup un fir!
– Rupe-ţi, mândră, câtu-i vrea
Trandafir dân pana mea!
…
Pă drumu care mărg eu, Nu-i fântână nici pârău,
Şi-mi astâmpăr doru meu; Doru meu arde cu pară, Nu mi-l potoleşte-o ţară,
Numa mândruţa-ntr-o sară.
…
– Măi bădiţă, ce-i cu tine, Dă nu vii sara la mine,
Ori uliţa îi glodoasă,
Ori ai alta mai frumoasă?
– Nici-i uliţa glodoasă,
Nici am alta mai frumoasă: Uliţa-i cu pietricele,
Nu pociu mere dă guri rele; Uliţa-i cu bolovani,
Nu pot mere dă duşmani.
…
Trecut-o doru valea,
Io cu mândra pădurea; Când trecu doru în codru, Io cu mândra mea Holodu.
…
Scoală, bade, că-i d-amiaz, Fă-mi fântână la pârleaz
Şi te strâng pă lună plină, Hai, mândră, la apă bună: Apă bună dă gustat
Şi gură dă sărutat.
…
Vezi, bade, drumu-acela, Pă el merea ieri mă-ta Blăstămându-mă pă mine, Dă ce mă iubesc cu tine. Da oricât m-a blăstăma, Dă tine nu m-oi lăsa,
P ână ce n-a număra Frunzuţa din nouă nuci, Păru după doi tuluci. Atunci, bade, nici atunci, Până-a creşte mere-n huci Şi în cocăzare nuci.
… Busuioc cu căciulie, Nu ţinea, bade, mânie,
Că nu-i drumu de hârtie,
Şi-ţi fiu dragă numa ţie,
Că drumu-i de iarbă verde Drag-oi fi la cin’ mă vede. Mândruţa, că-i ardeleană, Îi uşoară ca o pană;
C ând începe a juca, Ea îţi rupe inima.
…
Aşa-i maica cu fetele, Cumu-i ceru cu stelile; Sara-i plin ceru dă stele, Dimineaţa-i fără ele.
(Inf. Mihoc Sofia)

Nu mă da, maică, la deal, Unde creşte grâul rar, Grâul rar şi la spic mic, Nu mi-i voia niciun pic, Că mă cere om urât;
Ci mă dă, maică, la şes Unde creşte grâu des, Grâu des şi la spic mare, C-acolo mi-i voia tare; Că mă cere omu drag,
’Nalt şi mândru ca un fag!
…
Frunză verde cum să face
C ă-l iubăsc, da nu mă place? Am spăcelile prea scurte,
O badea-i cu mândre multe! (Inf. Mihoc Cătălina)

– Hoi, leliţă, cum te-aş strânge, Da eşti tânără şi-i plânge.
– Strânge, bade, câtu-i vrea, Că-s tânără şi-oi tăcea.
…
De-ai fi, mândră, bunişoară
Tu ţi-ai pune patu-afară, Io m-aş face vânt de vară Şi-aş veni la tin’ desară, Patu ţi l-aş legăna,
Guriţa ţi-aş săruta,
Pă mine nu m-ai uita,
Nici când groapa ţi-ar săpa.
…
Mândruţa care iubeşte
E ca floarea care creşte; Ca şi florile de sare, Niciodată nu mai moare.
…
La fântâna cu găleată, Am văzut astăzi o fată. Fata-ntruna să roagă:
– I a-mă, bade, ia-mă dragă!
– Da eu, fată, te-aş lua, Da mi-o spus vecina ta Că te culci sara cu soare
Şi te scoli la prânzu mare, Cu ochii numa urdori
Şi întrebi de peţitori.
(Inf. Bar Petru)

Haide, bade, să făcem Ferăstrău din pânză nouă Să tăiem deluţu-n două Să să vadă sat cu sat,
Io pă omu ce-am lăsat; Să să vadă brad cu brad, Io pă badea meu cel drag.
(Inf. Crişan Floarea)

Mândra mea, dă doru tău Mă topesc ca inu-n tău; Mândra mea, dă jalea ta Mă topesc ca cânepa.
…
C ât ţinu primăvara, Tot zâsăşi că mi-i lua Şi când fusă la luate, Mărsăşi la peţit pă sate
B ade, dâr ce m-ai lăsat, Nu ţi-oi da mare păcat, Numa-un an să zaci pă pat Şi nouă jirezi dă paie
Să le faci toate gunoaie; Să te-adepi cu lingura, Şi te porţi cu perina,
De la o umbră la alta.
…
Astăzi mi-o luat mărgele
Ginerele maicii mele
Şi dă n-o da vreo osândă
Mi-a lua turtă c-oglindă!
…
Mă dusăi la noi la târg
Şi văd boii cum să vând, Vacile cum să plătesc, Mândrele cum să iubesc,
Ş-o văzui pă mândra mea, Pă braţăle altuia.
…
Când fusăi la mama fată, Nici ţesui, nici pusăi pânză, Numa ce zâceam din frunză. Da dacă m-am măritat,
Cu cântatu am gătat,
Şi ţesui, şi pusăi pânză,
Şi-o lăsai dracului frunză;
Şi-o pusăi pă podişor
Şi cotam la ea cu dor,
Şi-o pusăi apoi sub prag
Şi nu uit dă omu drag.
…
Dăcât cu urâtu-n casă, Mai bine cu boala-n oasă, Că de boală scapi uşor,
De urât până ce mori.
…
C ârpa nanii cea de păr, Nu mă lasa să mă-nsor; Cârpa nanii oi strica
De-nsurat m-oi apuca.
(Inf. Marchiş Floarea)

Dusu-s-o badea cătană,
Şi-o lăsat clopu cu pană.
– Clopu cini l-a purta?
– B ădiţa dac-a-nturna;
– Clopu cini l-a-nvechi?
– B ădiţa dac-a vini!
…
Hei, bădiţă, fii cuminte, Ia cânepa şi mi-o vinde,
Şi mi-o vinde mai cu preţ, Că io lunea nu lucrez.
Opt găluşte doar cinez; Marţa-i zi de sărbătoare, Miercurea capu mă doare; Joia-i târg dă dobitoace, Vinerea-i post, nu să toarce; Sâmbătă mă hodinesc, Duminica veselesc;
I acă săptămâna-ntreagă,
Poţi vedea, am mare treabă. (Inf. Monenciu Maria)

Fetele poartă mărgele, Io port puşca cu curele; Fetele poartă zadie,
Io cască, nu pălărie.
…
Z âs-o mândra şi mă-nsor
Şi nu-i duc atâta dor,
Da mândruţa mea nu ştie Că io mărg la cătănie, Când cătănia-oi găta,
Pă mândruţa oi lua.
…
Care fecior nu-i cătană Nici acasă nu-i dă samă, Şi care nu cătuneşte
Nici nu ştie că trăieşte.
(Inf. Lucaciu Dumitru)

Io aici, badea-i departe, Două dealuri ne desparte, Două dealuri şi-o pădure Şi-o grădiniţă cu mure; Dealul dacă s-ar surupa, La pădure foc i-aş da,
Şi cu badea m-aş vedea.
…
S crie-ţi, mândră, doru tău Că şi io l-oi scrie-a meu; Scrie-ţi, mândră, jalea ta, Că şi io-i scrie a mea.
(Inf. Bene Sofia)

Fost-am, mândră, doi iubiţi, Ca doi cireşi înfloriţi; Părinţii s-au sfătuit
Şi pă noi ne-o despărţit.
…
Mult mă mustră măicuţa, Că mi-i dragă uliţa;
Uliţa nu mi-ar fi dragă,
Dă mi-ar fi inima-ntreagă.
…
Plânge-mi ochii şi suspină, Da sărmanii nu-s de vină, Că-i de vină bădiţa,
Că şi-o lăsat credinţa, Când o zâs că m-a lua.
(Inf. Mihoc Cătălina)

În anul 1974, subsemnatul, Crăciun Parasca, şi Ioan Gh. Roman au cules câteva cântece din satul Coşdeni, între care şi un text emblematic pentru rostul „horilor”:

Cine-o-ndălit horile, măi, Fi-ei faţa ca florile,
Că horile-s stâmpărare
La omu cu supărare,
Că şi io când mă supăr
Cu horile mă stâmpăr.
(Inf. Rada Gheorghe, 61 de ani; Rada Eva, 61 de ani) De la acelaşi Rada Gheorghe provin şi următoarele:
Treci, lume, că şi io trec, măi, Numa-oleacă îmi petrec, Treci, lume, că şi io-i treci, Numa-oleacă mi-oi petreci. Cântă, cucule, că-i bine
Că dă mâine iarna vine, Cântă, cucule, că-i vară Că dă mâine-i iarnă iară! Cucule cu pene suri,
Mândru cânţi vara-n păduri, Cucule cu pene verzi, Mândru cânţi vara-n ogrezi.
… Luluie-m-aş, luluie
Pă creangă ca pasăre,
Da m-oi luluie mai bine, Mândră, pă braţă la tine. Nana me, dă doru tău
Mă topesc ca inu-n tău, Nana me, dă jalea ta
Mă topesc ca cânepa!
…
Da tăt am zâs mă duc, mă duc
Şi nime nu m-o crezut, Da amu mă poate credi
Că mă duc, nu mă mai vedi. Nici-s mândru, nici n-oi fi, Ce-i frumos tă drag mi-a fi,
Nici-s mândru, nici n-am fost, Ce-i frumos tă drag mi-o fost.
…
P ână trag o horicică
Dă necaz nu ştiu nimică, Dacă găt hora dă tras
Nu văd lume dă necaz.
…
Pl ânjeţi, ochi, şi lăcrimaţi Că voi sunteţi vinovaţi, Ce-aţi văzut tăt aţi iubit
Şi la urmă-aţi bănuit.
…
R ău îmi bănuiesc dă lumi
Şi dă nana că rămâni, Rău îmi bănuiesc dă ţară Şi dă nana c-o las iară.
Cei doi soţi Rada Floare şi Rada Gheorghe au continuat cântările:

B ădiţă, gură de caş Nu lăsa boii-n văgaş, Că nu-i tată-tău birău Să te scoată dă la rău, Nici-i mă-ta birăiţă
Să te scoată din temniţă.
…
Frunză verde calapăr
Doi feciori, maică, mă cer, Hai, cela albu-i mai sărac, Cela negru-i mai găzdac. Frunză verde dă măr dulci După albu că m-aş duci, Frunză verde dă măr acru După negru-o mere dracu, Că-i trebui păru-albit
Şi mai mult la soponit
Cu sopon dă cinci arginţi
Dracu l-a vedea d-albind!
…
D-aş trăi ca piatra-n munti
N-aş lua fată cu suti, Că sutili trecu-mi tari,
Io-i trăi cu mult d-amar. Io luai una c-o sută
Nici-i oarbă, nici-i mută, Ce-i femeie pricepută, Doamne ţâne-o şi mi-ajută!

În aceeaşi zi, 16 octombrie 1974, în casa celor doi oameni de treabă şi cu voci deosebite a cântat şi Rada Eva, în vârstă de 41 de ani.

P agubă-i c-am bătrânit
C-am pus jos şi-am hodinit, Pagubă-i că bătrânesc
Când mă pui dă hodinesc.
…
Ce-mi pasă mii d-on bădiuţ, Ca la codru d-on făguţ,
Tai unu, rămâne trii,
D-on badi ce-mi pasă mii, Tai unu, rămâne şase,
D-on bădiuţ mie nu-mi pasă.
…
Bine ţi-i ţii, codrule,
Dă cu toamna-ngălbeneşti, Primăvara-ntinereşti,
Dacă io îmbătrânesc
Io mai mult nu-ntineresc
Hai, li, li, li, na, na, na.
…
Ai, şi-asară-am venit în ţară, Mâne-i musai să mărg iară, Şi-asară-am venit dăn lumi, Iară-i musai să mărg mâne.

După aproape 70 de ani de la culegerile lui Aurel Cleja, în anul 2010, subsemnatul a avut plăcerea să-l asculte pe Ghenţ Teodor, în vârstă de 66 de ani, din Spinuş de Pomezeu, „horind” în stilul arhaic, bihorean:

B ine era mai dămult
Să dădea gură-mprumut, Amu s-o-nrăit lume
Nu să-mprumută nime
Nici io cu mândra mè.
Io ţ-am spus, mândră, ţ-am spus
Şi păn glumă, şi păn râs,
Când-om fi-ntre oameni mulţi
La mine să nu te uiţi, Când-om fi numa noi doi Să te uiţi în ochii mei!
…
I eşi, mândra mè, pân-afară C-am vinit şi mă duc iară, Ieşi, mândra mè, până-n prag Dă ţ-am fost odată drag!
…
Tăt d-aciè m-am temut
C-oi şide-n temniţă mult, Şi mi-or creşte mustăţili Şi m-or uita mândruţili.
…
Mi-am adus, mândră, aminte D-ale noastre dulci cuvinte, Lasă că le-oi isprăvi
D-om trăi şi n-om muri.
…
Dântre câţi fraţi avui eu Io avui noroc mai rău, Lui, lui, lui, lui, lui, lui C-am avut o nevăstuică Mititică ca o puică,
Da fiind nevinovat
Dân puşcărie-am scăpat!
…
Colo-n deal, în coasta lată Veneau doi fraţi dân armată, Refren: Pă sub flori să legănau Şi să puneau şale-n şale
Şi cântau una dă jale. Hai, măi frate, să murim, C-amândoi ne dăspărţim. După ce om mere-acasă
Nici-s prunci, nici-i nevastă, Boii-n brazdă or pierit
Biciu-n cui o putrezit!

Am remarcat la acest doinitor (horitor) dragostea sa pentru stilul tradiţional, mai ales când, din repertoriul cunoscutei interprete de muzică populară Maria Sidea, născută în Sitani de Pomezeu, prezentă şi ea la investigaţia noastră, a ales să cânte hora „La fântâna pădurii”:

La fântâna pădurii Adipă-şi badea boii, Nu-i adipă dă seteoşi Ci-i adipă dă nealcoşi, Nu-i adipă că li-i seti Ci-i adipă că mă vedi.

St rigăturile sau descântecele (a nu se confunda cu descântecele magice) sunt versuri scurte „care însoţesc dansurile, fiind scandate în ritmul lor sau cântate după melodia acestora ori după melodii cu acelaşi ritm şi stil de interpretare. Ele pot fi simple chiuituri menite să antreneze dansatorii, să dea mai mult elan dansului, comenzi care să orienteze desfăşurarea lui şi să
sincronizeze mişcările sau catrene lirice ori satirice care colorează petrecerea. Strigăturile se improvizează în toiul dansului, fiind de multe ori mesaje de dragoste ori reflecţii în legătură cu iubirea, menite să fie înţelese numai de anumite fete sau flăcăi şi să creeze între ei o comuniune sufletească” (Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 365).
În destule cazuri, nu putem face o distincţie netă între cântec şi des- cântec (strigătură). Unele nuclee ale cântecelor de dragoste sau satirice pot fi declamate în timpul dansului, de la hora de duminică (higheghe) sau alte petreceri. Sunt excluse de la această translaţie strigăturile de comandă la joc.

O relativă independenţă o au strigăturile de nuntă, respectiv cele cu adresă la protagoniştii nunţii: mire, mireasă, grăitori, chemători, soacra mare, soacra mică, naşă, naş, lăzlăuş. Iată de ce folcloriştii abordează această specie în imediata vecinătate a cântecului, deşi mereu se evocă contextele în care strigăturile se performează. Înainte de a memora câteva strigături, menţionăm că şi în satele comunei Pomezeu strigăturile potenţează sincretic jocul, cu excepţia celor de la nuntă care nu întotdeauna au un suport instrumental:

Poalile cele-ncipcate Şed la uşe nejucate, Şed în locu măturii, Şed ca ciuma pădurii, Da cele cu tivitură Tătă zua să scutură!
…
Dăcât, mândră, te-aş vedea
Pă braţele altuia,
Io mai bini te-aş vedea Înaintea uşii mele, Agăţată dă nuiele
Şi să ies şi io afară,
Dă şi te apăr de cioară.
…
Rochè mândrii cea tărcată
Trebui-o-ar sfârticată,
C ă-i dă mine cumpărată, Pă vaca cea învărgată.
(Inf. Ghenţ Gheorghe, Spinuş, 1941)

 

Frunză verde şi-o frunzuţă
Bine sămănăm, mândruţă,
Ne-am iubi, nu ne putem, Ne-am lăsa, nu ne-ndurăm!
…
Să ploaie, ploaie dă foc Mândra trebuie s-o joc, Să ploaie, ploaie cu pară
Io cu mândra mă duc iară!
…
Haba tu te ţâi măreaţă
Că n-ajungi o pădureaţă, Casa ta îi deslipită, Roche veche şi cârpită
Şi nimica pângă şură,
Numa-on pui dă gudă sură!
… Mânci-te focu urât,
Noapte-o fost, nu te-am văzut, D-amu-i zuă şi te văd,
Cu tine musai să şed!
…
Nana cu pieptaru nou La gură-i tătă cu ou, Nana cu pieptaru vechi La gură tătă-i curechi!
…
Dă când beau şi nu mă-mbăt, Vinu s-o făcut oţăt
Şi pălinca lapte fiert!
…
Du-mă, Doamne, şi mă pune
Unde-i pălinca dă prune;
Du-mă, Doamne, şi mă lasă
Unde-i pălinca pă masă!
…
I a, gură, înc-o măsură,
C -oi vinde iapa cea sură, Caii margă amândoi
Şi-oi plăti ce-am băut noi!
(Inf. Rada Ioan, Spinuş, 1941)

Stau sara la lelea-n poartă, Da nu mă duc pă la şcoală,
C arte nu prea-am învăţat
Că mă ţân dă sărutat!
(Inf. Mihoc Cătălina, Spinuş, 1941)

S ăruta-ţi-aş gura ta, Mândră te-o făcut mă-ta, Numa-oleacă te-o smintit, Că la ochi nu te-o negrit!
…
Fata asta să mărită, Da nu ştie face pită, Că şi ieri o făcut opt
Şi niciuna nu s-o copt!
(Inf. Monenciu Maria, Spinuş, 1941)
Notă: Strigăturile din Spinuş au fost culese de Aurel Cleja.

Bate-o, drace, higheghe Rău o stricat minte mè, Că n-am bai dă iobăjii Numa higheghe să fii
I, iu, iu, iu, iu, iu!
…
Ai, dă-nsura-m-aş însura, Nu ştiu soacra ce mi-a da, Două raţă-mpiedicati,
Na, juneri, vaci cu lapte, Doi cocoşi cu ochii scoşi, Na, juneri, boi frumoşi!
(Inf. Rada Floare, 61 de ani; Rada Gheorghe, 61 de ani, Coşdeni,
1974; culeg. Crăciun Parasca şi Ioan Gh. Roman)

Vom reveni cu alte texte în paginile dedicate nunţii, horei satului şi jocului turcii.

Balada sau cântecul bătrânesc

Termenul de baladă, introdus în spaţiul românesc de Vasile Alecsandri din limba franceză, nu a fost cunoscut în mediul folcloric bihorean şi nici nu a definit o realitate poetico-muzicală existentă totuşi.
Spre deosebire de cântecul liric, ca expresie a sentimentelor trăite indi- vidual, cântecul bătrânesc din Bihor şi din satele comunei Pomezeu transmit de această dată mesaje dramatice unui grup mai mare, dacă nu chiar întregii
comunităţi. E vorba de o naraţiune în versuri, de mai mică sau mai mare amploare, nu fără accente lirice, într-un fel o experienţă trăită de eroul cânte- cului, scontându-se pe un efect moralizator în rândul ascultătorilor.
P entru a ilustra această specie a epicii populare ne vom rezuma la cinci texte, cu circulaţie în arealul judeţului Bihor, dar sub alte denumiri.
Primul text tranşează dilema veche de când lumea privind alegerea pentru însurătoare a fetei de sărac în locul celei de găzdac:

PE LA NOI, PE LA CETATE
Pă la noi, pă la cetate,
Văzui două frunze late. Da nu-s două frunze late, Ci-s două fete surate.
C ea mai gazdă zâce-aşè:
– I a-mă, badea meu, pă mine, Că cu mine ţi-a fi bine,
Că maica mi-o felelit
Şi-mi dă tăt ce-o făgădit: Patru boi şi două pluguri, Loc dă casă, vie, struguri Şi-o turmă mare de oi Dacă tu te muţi la noi. Cea săracă-aşa zâcè:
– Apă după ce om bea? Da badea n-o asculta
Şi întruna tăt zâcè:
– Nu dau ochişorii tăi
Pă cei patru boi ai ei;
N-aş da sprâncenile tale
Pă toate oile sale.
(Inf. Rada Ioan, Spinuş, 1941)

Am reţinut şi un cântec cu nucleu epic redus la zece versuri:

PE MARGINEA PĂDURII
Pă marginea pădurii
Mere mierla cu puii.
– Unde meri tu, mierlă dragă?
– La măicuţa, că-i beteagă.
Şi mă tem că oi muri Şi mi-or rămâne puii. Cini oare şi-i hrănească,
Pene mari ca să le crească; Să cânte cin’ i-a învăţa, Dacă nu m-or mai avea?
(Inf. Bene Sofia, Spinuş, 1941)

Tipologic vorbind, următorul cântec este o variantă a tipului „Voina şi mândra lui” din categoria „balade vitejeşti” (vezi clasificarea şi tipologia realizată de Alexandru Amzulescu Balade populare româneşti, E.P.L. (Buc.),
1984):

PE MARGINI DE CODRU VERDE
Pă margini dă codru verde
Mândru pui dă foc să vede. Şi la foc cine-mi şidè? Badea calu-şi potcovea, Mândra lângă el plângea.
– De ce plângi, mândruţă dragă, Nu-i fi cumva iar beteagă?
– Cum n-oi plânge, badea meu, Fără tine-i tare greu.
Şi năframa mea cea nouă Am visat-o ruptă-n două; Şi năframa mea cea veche Am visat-o ruptă-n şepte;
– De ce plângi, mândruţa mea, O te temi că te-oi lăsa?
– Ştiu io, ştiu că mi-i lăsa,
Şi dă asta n-oi scăpa, Că tu-atâta zăboveşti Până calu-ţi potcoveşti, Cu mini nu-i zăbovi După ce li-i potcovi.
(Inf. Rada Ioan, Spinuş, 1941)

Cele trei texte au fost reproduse din volumul Folclor literar din Bihor, Oradea, 1974, pp. 142, 152 şi 154; culegător acelaşi Aurel Cleja.
În sfârşit, ultimele două culese de Maria Sidea de la mama sa, Sidea Maria, în vârstă de 51 de ani, în anul 1977, în Sitani de Pomezeu. Ambele se încadrează în categoria „baladelor familiale”, tipul „Văleanu”, respectiv „sora otrăvind fratele” – Siminic (vezi clasificarea şi tipologia lui Al. Amzulescu).
HORA LUI REVENEL Frunzuţă dă păducel, Mândru pui dă Revenel, Sâmbăta, duminica
Tare mândru să gătea. Când în uliţă ieşè
Cu trii mândri să-ntâlnè, Una bineţă-i dădè
Pă alta-ncoace-o trăjè
Şi cu alta vorovè.
St râgă mă-sa pă fereastră:
– Haidă, Revenel, la masă! Că-i cina caldă pă masă, Apă rece iastă-n vasă:
– D-aşterne, maică, patu Că rău mă doare capu, Dăsfă, maică, patu mneu Că mă doare capu rău! Cându-i pă la miazănoapti Revenel trăjè pă moarti, Când să revărsau zorili Mândru trăjau clopotili.
– Spunuţi-am io, puiu mneu, C-aste-or mânca capu tău!

LA FÂNTÂNA CEA DE DOAGĂ
La fântâna cè dă doagă
Vine-o fată şi să roagă:
– I a-mă, badi, ia-mă dragă!
– Io, fată-atunci ti-oi lua, Dacă tu li-i otrăvi
Pă fratili cel mai mic Care-l cheamă Siminic, C-ala joacă jocu mneu
Şi umblă-n umbletu mneu. Du-te-n câmpu rotilat,
I este-on şerpe spânzurat Şi dân coadă-i cură sânji Şi dân cap d-amar îi curji. Ţâne, fată, paharu
Dă şi cură d-amaru!
– Na, na, na, frătiuţ şi bè
Vin roşu din nunta mè!
– Io şi beu, soruţa mea, Vin roşu din nunta ta, Păntru-on câne dă drăguţ Omorâşi a tău frătiuţ!
La fântâna cè dă doagă
Vine-o fată şi să roagă:
– I a-mă, badi, ia-mă dragă!
– Fată, nu te poci lua, Că dacă ti-i mâniè
Şi cu mine-i face-aşè!

Descântecele magice
În mod sigur, pentru tratarea unor boli, cu care locuitorii satelor comu- nei se confruntau, aceştia foloseau nu puţine plante cu efecte terapeutice pozitive. Ba chiar, pentru protecţia şi ţinerea la distanţă a spiritelor malefice, se arborau la porţile caselor şi grajdurilor sau la icoane ramuri verzi şi flori ale unor plante, arbuşti sau arbori.
Se recurgea adesea la puterea tămăduitoare a cuvântului sub forma incantatorie, având diverse denumiri precum descântecă, vrăji, făcături sau boscoane, acestea din urmă vizând măritişul fetelor la care întârziau să se arate peţitorii, dar şi pentru luarea sau întoarcerea manei laptelui animalelor din gospodărie.
În descântecele de pe Valea Videi, este invocată o entitate divină, de regulă Maica Sfântă (Cuvântul de la mine, leacul de la tine), în practica acestora folosindu-se diverse obiecte ascuţite şi nu numai sau apă curată, tăciuni (cărbuni) aprinşi şi altele, considerate a fi cu puteri miraculoase. Demonii răi ai bolii sunt ameninţaţi cu cuvântul şi cu obiectele respective să părăsească trupul bolnavului, ca „Să rămână curat/ Ca argintu strecurat/ Cum Dumnezo l-o dat”.
În aprilie 2010, am cules două dintre descântecele satelor Câmpani şi
Spinuş, pe care le reproducem mai jos:

Descântec de deochi
Într-o cană se ia de trei ori apă neîncepută dintr-un izvor sau dintr-o
fântână, apoi cea care descântă, de obicei o femeie bătrână şi pricepută, spune rugăciunea „Tatăl nostru”. După rugăciune, începe „descânteca”:

„Doamne, Mărie Maică Sfântă, Io mă rog ţie,
Tu-mi ajută mie!
I eşi, diochitură, Spurcată, necurată
Dân corpu (numele persoanei deocheate), Dă su’ corpu ii (ei),
Dân picioarili ii, Dă su’ picioarili ii, Dân capu ii,
Dă su’ capu ii,
C ăci cu mătura te-oi mătura, Cu cuţâtu te-oi tăia
Şi cu focu te-oi arde!”

Textul se rosteşte de trei ori, de fiecare dată în cana cu apă se pune câte un jar. Dacă jarul „avea sfârâietura mai lungă şi cădea la fund, zâcea că da, o fost diochiat, iar dacă nu atunci nu era baiu dă la diochi”. La încheierea descântecului, descântătoarea mai spune o dată „Tatăl nostru”. În final, făcea cu cuţitul semnul crucii în cana de apă, din care i se dădea bolnavului să bea de trei ori. „Să zâcea că s-a face bine” ne-a spus informatorul nostru, Ardelean Miron, 83 de ani, 2010 din Câmpani de Pomezeu.

Descântec de speriat
Se pune pe sita de cernut făină un pai de mătură şi un cuţit cu tăişu-n
sus pe sită, şi se roagă:

„Doamne, Mărie Maică Sfântă, Io mă rog ţie,
Tu-mi ajută mie!”

Descân tătoarea scuipă şi suflă de trei ori peste copilul bolnav şi
„numără îndărăpt:

„ Z ece spărieţi, Nouă spărieţi, Opt spărieţi, Şapte spărieţi, Şase spărieţi, Cinci spărieţi, Patru spărieţi, Trei spărieţi, Doi spărieţi, Unu spăriet,
Şi NICIUNU spăriet!”

Apoi se stropeşte cu apă sfinţită (inf. Şora Maria, 72 de ani, 2010, Spinuş de Pomezeu).

 

Literatura aforistică

P roverbele şi zicătorile, căci despre acestea vorbim aici, sunt prezente şi în satele comunei, fiind expresia înţelepciunii populare, acumulate din experienţa de viaţă a înaintaşilor. Sunt cunoscute şi cu denumirea de „pilde”, iar în cursul vorbirii, pentru a susţine o anume realitate, de necontestat, proverbul sau zicala sunt precedate de expresia: „vorba ceea”. Autentice judecăţi cu valoare morală, religioasă şi filozofică, proverbele fac parte din tezaurul creaţiei populare româneşti. Între acestea şi următoarele consemnate de subsemnatul:

Copilu cu două moaşe moare cu buricu netăiat; Dumnezo îţi dă, da-n straiţă nu-ţi bagă;
Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunu; Banu-i ochiu dracului;
Zua bună să cunoaşte dă dimineaţă;
Cine pleacă dă dimineaţă, ajunge dăparte; Cu-ntrebarea, treci marea;
O brâncă spală pă alta;
Roata să-nvârte pă toate folurile;
Nu săpa groapa altuia, că poţi cădea tu în ea; Brânză bună în burduf dă câne;
Nu-ţi băga nasu unde nu-ţi fierbe oala ta; Nu da pasărea dân brâncă pă cea din gard; Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face;
P ăru lung şi mintea scurtă;
Apără-mă dă găini, că dă câni nu mă tem; La omu sărac nici boii nu trag ş.a.
(Inf. Ardelean Miron, 83 de ani, Câmpani de Pomezeu; Sidea
Maria, 56 de ani, Sitani de Pomezeu, 2010)

 

Literatura enigmistică

Ghicitorile, ciumelituri în sudul judeţului Bihor, reprezintă creaţiile metaforice ale omului, încifrând în ele întregul univers al omului, terestru,
aerian şi celest. Prin ghicitoare se testează cunoştinţele, inteligenţa şi perspi- cacitatea celor care li se propune dezlegarea uneia sau alteia, de copii sau adulţi.
În Bihor, ghicitorile apăreau fie la nuntă, amintind de riturile de iniţiere a mirelui, ca viitor cap de familie (vezi Cântecul lăcăţii sau Nevesteasca), fie la şezători sau clăcile de tors, întru petrecerea timpului, testându-se inteli- genţa şi perspicacitatea participanţilor. După investigarea acestei componente a creaţiei populare din comuna Pomezeu am înregistrat următoarele ghicitori:

- Ştergură vărgată
P este culme aruncată. (curcubeul)
- Am un bou roşu,
Când ajunge în drum stă. (focul)
- Ce trece pân apă
Şi nu se udă? (umbra)
- Ana grasa
Umple casa. (lampa)
- Ce nu poţi căra cu ciuru? (apa)
- Ce trece pă punti
Cu patruzăci dă unghii? (femeia gravidă)
- Zi şi noapte stau de pază, N-au picioare şi tăt umblă, N-au nici brânci şi tă bat?!
(ace le de la ceas)
- Vara-n glod, iarna-n pod! (porcul)
- Mă dusăi la voi,
P rinsăi pă mă-ta dă buric
Şi făcu ţiuic, ţiuic!